Informatii
Inmormantarea D-nei Lia Tamara Harca va avea loc la capelela funarara Bell, Lamb & Trotter 297 Ferry Rd, Sambata 2 Aprilie ora 10.30 am. Inhumarea va avea loc la cimitirul Memorial Park Corner Cypress Street & Ruru Road.
Credinciosii romani care vor sa-si ia ramas bun de la D-na Tamara Lia si sa exprime condoleante familiei, sunt invitati sa ia parte la slujba inmormantarii. Dupa slujba inmormantarii si a inhumarii, va avea loc o pomana in cinstea si spre amintirea raposatei tot la capelela funarara Bell, Lamb & Trotter.
Profesoara de limba engleza, D-na Tamara Lia Harca preda la King’s Education, institutie ce avea sediul la etajul 3 al cladirii Canterbury Television. Cladirea CTV a colapsat in urma seismului de M6.3 din 22 Februarie 2011. Tamara Lia a fost confirmata ca victima a seismului in data de 22 Martie 2011 de catre politia neozeelandeza.
Prin activitatea ei, D-na Tamara Lia Harca a adus un prestigiu comunitatii Romanesti din Christchurch, Insula de Sud, Noua Zeelanda. Colegii de munca si cei care au cunoscut-o vorbesc in cuvinte mari si deosebite despre activitatea profesoarei.
La ceas de intristare si durere, sa fim alaturi de familia indoliata. Trecerea la cele vesnice a Tamarei Lia este o pierdere atat pentru familia sa, cat si pentru comunitatea romaneasca din Christchurch.
Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace.
Pr. Emanuel Crainic
Christchurch, 28 Martie 2011
Mrs Lia Tamara Harca’s funeral will be held at the Bell, Lamb & Trotter Chapel, 297 Ferry Rd, Saturday, 2 April 2011, 10.30 am, followed by the burial at the Memorial Park Cemetery, Corner Cypress Street & Ruru Road.
An English teacher, Mrs Tamara Lia Harca tought at King’s Education College, a foreign language school, based on the 3rd floor of the Canterbury Television Building (CTV) Christchurch. The building collapsed on the 22 February 2011 in the 6.3M earthquake and Mrs Tamara Lia was officially confirmed as a deceased victim of the earthquake on the 22 March 2011 by the New Zealand authorities.
Her colleagues and the people who knew her spoke greatly of her and appreciated her heartfelt input in her work with her students. Through her work Mrs Tamara Lia Harca credited the Romanian community from Christchurch (South Island New Zealand) with a well earned respectability. Her passing is a great loss for her family and for all of us, the entire Romanian community.
At a sad time and great sorrow, our hearts go out to her family and friends. May God forgive her and may she rest in peace. May God comfort her grieving family and friends.
Romanian community members and friends who wish to farewell Mrs Tamara Lia and offer their condolences to her family are invited to join the funeral service. Following the service, the family will offer refreshments to cherish and honour the memory of their beloved wife and mother back at the funeral chapel (Bell, Lamb & Trotter).
Conferinta sustinuta cu ocazia Adunarii Epahiale a Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei si Noii Zeelande
30-31 Ianuarie 2010 - Catedrala Sf Apostoli Petru si Pavel, Melbourne - Australia
MISIUNEA ŞI SLUJIREA ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI LA ÎMPLINIREA A 125 DE ANI DE LA DOBÂNDIREA AUTOCEFALIEI ŞI A 85 DE ANI DE LA RIDICAREA LA RANGUL DE PATRIARHIE A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Aniversarea sau sărbătorirea unui eveniment personal şi social, şi cu atât mai mult bisericesc şi naţional, pentru a-şi reliefa autenticitatea şi a-şi dezvălui plenar conotaţiile nu poate rămâne doar la nişte forme materiale, festiviste, cu belşug culinar şi formule sau urări stereotip. Un eveniment invocat şi rememorat la modul uman, fie personal, fie social, înseamnă mai întâi un bilanţ, o evaluare pe plan material dar mai ales spiritual. In astfel de împrejurări trebuie mai întâi credinţa şi conştiinţa interdependenţei între trecutul pe care-l serbăm şi prezentul în care ne aflăm. Trecutul nu trebuie uitat şi prezentul trebuie valorificat pentru că, legat de aceasta, ne pregătim viitorul şi „ viitorul este în funcţie de cum sunt oamenii de prevăzători”.
In Biserică, aniversarea sau sărbătorirea unui eveniment trebuie să aibă doua componente şi stări spirituale majore: In primul rând, recunoştinţa sau mulţumirea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu pentru darul existenţei personale sau a instituţiei sărbătorite dar, în acelaşi timp, recunoştinţa pentru persoanele sau înaintaşii care au înfăptuit sau care au participat la realizarea acelui eveniment, pentru că orice aniversare ne face contemporani cu oameni şi evenimente din trecut. A doua componentăî majoră în cadrul unei aniversări sau serbări a unui eveniment este dorinţa sau hotărârea de reânoire, de reânprospătare spirituală şi morală, pentru un nou început.
Cu acest gând şi totodată invitaţie, rog auditoriul să asculte această expunere şi să participe eficient la aniversarea acestui dublu eveniment din istoria Bisericii noastre naţionale.
Viaţa nu înseamnă doar scurgerea grăbită a vremii cu rezolvarea maşinală a problemelor în iureşul nestăvilit al cotidianului ci şi popasuri, memento sau remarci asupra derulării vieţii şi istoriei umane. E o datorie morală, în primul rând, şi apoi existenţială de a ne remarca şi a medita la împlinirile şi neâmplinirile noastre pe traseul istoriei. Acest mod de a gândi şi acţiona ţine de demnitatea şi valoarea persoanei umane, luate atât ca individ cât şi ca societate sau comunitate eclesiastică ori naţională pentru că şi neamurile sau popooarele sunt entităţi apărute pe arena istoriei cu voia lui Dumnezeu.
Aniversând anul acesta 125 de ani de la proclamarea autocefaliei B.O.R. (1885) şi 85 de ani de la ridicarea ei la rangul de Patriarhie (1925), marcăm două evenimente de reper şi de ţel în acelaşi timp pe care Biserica şi Neamul românesc le-a realizat chiar dacă cu întârziere, dar cu demnitate şi vigoare.
Nicăieri şi niciunde în istoria unui popor sau a unei Biserici nu se observă mai mult decât în istoria noastră bimilenară o relaţie mai apropiată şi o întrepătrundere a destinelor bisericii şi cele ale neamului, pentru că nici un popor n-a beneficiat ca poporul român, ca în plămădirea lui etnică să fie prezent şi aluatul Evangheliei lui Hristos. De aceea poporul român este un popor născut şi format creştin; iar conştiinţa aceasta întruchipată în „ Legea românească” sau „strămoşească”, care nu este alta decât legea creştină, este definita în mod autentic şi în limbaj noutestamentar de catre marele nostru Eminescu atunci cand afirma ca Biserica Ortodoxă este „Maica Neamului românesc”.
Ne-am plămădit fiinţa şi ne-am dus existenţa printre catastrofele istoriei dar, cu toate aceste împrejurări vitrege prin care am trecut, Dumnezeu a fost cu noi şi ne-am dovedit forţa şi vitalitatea de 2000 de ani.
Preoţi, biserici, călugări şi episcopi au existat de la început pe teritoriile romanesti chiar dacă mărturiile scrise sunt uneori mai lacunare. Viaţa bisericească din provinciile istorice româneşti s-a bucurat din vechime de o independenţă administrativă internă care nu era altceva decât o autocefalie de facto dar nedeclarată. In acest sens Patriarhia ecumenică de Constantinopol se limita la dreptul de a confirma iararhia aleasă de cei din ţară.
Concomitent cu încheierea procesului de unificare şi centralizare statală la sud şi răsărit de Carpaţi – prin crearea statelor medievale, Ţara Românească şi Moldova, pe la mijlocul secolului al XIV-lea a avut loc şi procesul de unificare şi centralizare bisericească prin organizarea Mitropoliei Ungrovlahiei in 1359 când Iachint de la Vicina - Dobrogea, continuatoare a vechii arhiepiscopii a Tomisului, a fost adus de voievodul muntean Nicolae Alexandru Basarab la Curtea de Argeş ca primul mitropolit al Tării Romaneşti, jurisdicţia lui întinzându-se peste toată Tara Românească, Dobrogea, până la Marea Neagră şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania; iar in Moldova sub voievodul Petru Muşat prin hirotonirea lui Iosif ca episcop şi înscăunarea acestuia ca mitropolit la Suceava în 1401 sub Alexandru cel Bun. Toate aceste acte s-au înfăptuit cu aprobarea Patriarhiei Ecumenice, chiar dacă uneori cu reticenţă, ca în cazul Moldovei dar bucurându-se de o independenţa administrativă internă şi de o autonomie bisericească deplină. Supremaţia şi jurisdicţia canonică a Patriarhului din Constantinopol s-a manifestat mai mult în materie de dogmă şi disciplină, de aceea, cei doi mitropoliţi aveau obligaţia de a-l pomeni pe patriarh la Sfânbta Liturghie şi să-i înscrie numele în diptice.
După căderea Imperiului bizantin sub turci (1453), secole de-arândul voievozii şi Bisericile din Tările Române au devenit principalii sprijinitori ai Ortodoxiei, ajutând aşezămintele bisericeşti din cele patru patriarhii istorice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim), din Muntele Athos, Muntele Sinai, din Grecia, Cipru etc. Acest lucru l-a făcut pe un istoric rus să afirme că „ dintre toate popoarele ortodoxe nici unul nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii”. De asemenea, în ţările noastre s-au scris şi s-au tipărit cărţi de slujbă, de învăţătură şi lucrări teologice nu numai în româneşte ci şi în limbile greacă, slavă, arabă etc, pentru întărirea Ortodoxiei. La Iaşi, în 1642, în timpul domniei lui vasile Lupu şi a mitropolitului Varlaam, s-a ţinut sinodul interortodox care a cercetat şi a confirmat mărturisirea Ortodoxă întocmită de românul Petru Movilă, ajuns mitropolit al Kievului, mărturisire care a devenit una dintre cărţile simbolice ale bisericii de Răsărit. Tările şi Bisericile româneşti au fost mereu vizitate de patriarhii orientali, de ierarhi şi teologi care şi-au desfăşurat aici activitatea, înfiinţând şcoli şi tipărind cărţi. La înmormântarea domnitorului Antioh Cantemir al Moldovei, în iulie 1707, au slujit toţi cei patru patriarhi răsăriteni de atunci.
Pe pământul ţării noastre în decursul timpurilor din îndemnul şi conlucrarea domnitorilor şi ierarhilor români s-au săvârşit anumite acte liturgice specifice unei biserici autocefale ca de exemplu: Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în 1513 la Târgovişte, canonizarea Sfântului Nifon, patriarhul constantinopolului în 1517 la Curtea de Argeş, în prezenţa patriarhului ecumenic. Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir s-a săvârşit şi la iaşi în 1643, sub vasile Lupu, fiind prezent patriarhul Ierusalimului, Teofan, iar în 1670 de către patriarhul Dositei şi mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, la Bucureşti, repetându-se apoi în 1702. In 1645 pe pământ românesc, la biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, s-a ales şi s-a sfinţit patriarhul Ierusalimului în persoana egumenului Paisie de la Mănăstirea Galata.
Această deplină autonomie şi semiautocefalie de care se bucura Biserica românească o consemnează şi eruditul voievod Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” din 1716 care scrie printre altele: ”Mitropolitul Moldovei are prin Biserica Răsăritului un rang deosebit, pe care alţii nu-l au. Căci cu toate că nu se bucură de titlul de patriarh, totuşi nu este supus vreunuia dintre patriarhi. Şi deşi primeşte binecuvântarea de la patriarhul constantinopolului, totuşi nu poate fi ales de acesta, nici scos din scaun…”
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 care solicita, printre altele, ca „toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile ţării să fie apărate cu toţii de către călugării greci, rămâind pe seama ţării” şi mitropolit să fie numai cel „pe care va pohti norodul”, l-a făcut pe mitropolitul tării Româneşti, Grigore Dascălul (1823-1834) dimpreună cu domnul pământean Grigore Ghica să intreprindă o românizare a mănăstirilor închinate şi să intervină pe lângă sultanul Mahmud al II-lea de a întări privilegiile ce le-a avut ţara din vechime.
Acţiunea pentru afirmarea autocefaliei B.O.R. raportată îndeosebi la secolele XVII şi XVIII se intrepătrunde şi se sprijină reciproc cu lupta poporului român pentru afirmarea independenţei şi unităţii culturale, de limbă, ca neam şi stat românesc liber. Secolul al XVII-lea se remarcă prin afirmarea marilor cărturari mitropoliţi : Petru Movilă, Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul pentru apărarea ortodoxiei împotriva atacurilor catolice şi calvine. Cazania lui Varlaam din 1643 şi Răspunsul împotriva catehismului calvinesc din 1645, precum şi mulţimea cărţilor de cult şi învăţătură în limba vorbită de popor; toate aceste constitue o operă de înaltă conştiinţă românească, independentă şi stăpână de sine. Corolarul acestora îl deţine Biblia de la Bucureşti din 1688 sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino” care rămâne cartea reprezentativă a culturii poporului român din secolul XVII şi ca atare, afirmarea pe plan cultural a autocefaliei B.O.R. Unificarea limbii literare, expresie a unităţii de credinţă şi de neam a pregătit calea spre desăvârşirea unităţii statale de la 1 decembrie 1918.
Infăptuirea Unirii Principatelor Române în 1859 şi recunoscută de Marile Puteri din Europa deschidea începutul unei noi perioade în istoria patriei noastre prin formarea Statului naţional român şi prin crearea condiţiilor necesare pentru cuprinderea tuturor românilor ortodocşi într-o singură Biserică naţională şi autocefală. Trebuie remarcată şi angajarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza pentru ridicarea demnităţii B.O.R, apoi promulgarea la 3 decembrie 1864 a decretului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, care prevedea în articolul 1 că B.O.R. este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina .” Era primul pas spre autocefalie. Patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea supărat şi din pricina secularizării averilor mănăstirilor închinate, plin de mâhnire a scris mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei imputând guvernului ţării amestecul în treburile bisericeşti şi cerându-i mitropolitului să ia măsuri împotriva conducătorului statului.
Intre Bucureşti şi Constantinopol au loc mai multe schimburi de scrisori în termeni destul de aspri. In aprilie 1865 patriarhul ecumenic trimite o solie în România în persoana arhimandritului Eustasie Cleobul cu două scrisori, una către Cuza Vodă şi alta adresată iararhilor români prin care erau acuzaţi de inovaţii şi nesupunere. Domnitorul Cuza şi cei doi mitropoliţi au răspuns în grabă scrisorilor patriarhale. Mitropolitul Nifon, printre altele scrie : „Biserica Română, Sanctitate, după cum cunoaşteţi a fost demult şi cu desăvârşire independentă în ceea ce priveşte activitatea ei internă”. Cu aceeaşi dârză apărare a independenţei Bisericii româneşti este şi răspunsul mitropolitului Calinic al Moldovei. La fel de categoric, hotărât, plin de căldură, patriotism şi demnitate este răspunsul domnitorului Cuza:” Ca un fiu supus al Sfintei Biserici Ortodoxe , am primit cu cea mai adâncă evlavie părinteasca epistolă a Sanctităţii voastre… Am citit scrisoarea Sanctităţii voastre şi cu ochii minţii şi supunând gândurile mele mai ascunse Mântuitorului nostru, care este începutul cel fără de moarte şi Capul Bisericii, m-am întrebat în sinea mea dacă într-adevăr o naţiune este vrednică de condamnat fiincă a voit să întărească în ţara ei fundamentele temeinice pe care se reazimă strălucirea veşnică şi gloria de neânvins a Bisericii Ortodoxe?”. Răspunsurile hotărâte ale domnitorului Cuza şi mitropoliţilor Nifon şi Calinic au iritat şi mai mult pe patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea care în octombrie 1865 a convocat un sinod patriarhal extraordinar şi a luat atitudine respingând pretenţiile bisericii româneşti ca necanonice şi neistorice. Dialogul dintre Bucureşti şi Constantinopol era cât se poate de tensionat.
După abdicarea lui Cuza şi urcarea pe tron a regelui Carol I lupta pentru dobândirea autocefaliei continuă. In articolul 21 din Constituţia Statului Român, promulgată la 30 iunie 1866 de rege se menţiona că „Biserica Ortodoxă Română” este liberă de orice atârnare străină dar păstrează unitatea dogmatică cu Biserica Ecumenică a Răsăritului. O nouă corerspondenţă între Bucureşti şi patriarhul ecumenic Grigore al VI-lea a rămas tot fără izbândă.
Cucerirea independenţei de stat a României în urma războiului antiotoman din 1877 – 1878 a crescut autoritatea şi prestigiul României în rândul Statelor Europene. Odată cu aceasta a sporit şi autoritatea şi prestigiul B.O.R iar recunoaşterea autocefaliei era pe cale de a se impune. In această atmosferă de tatonare a lucrurilor Bucureştiul forţează nota prin faptul că la 25 martie 1882, în joia mare, ierarhii Bisericii Române au sfinţit pentru prima dată în ţară, la bucureşti, Sfântul şi Marele Mir fără a cere încuviinţarea Constantinopolului. In urma unei epistole fulminante din partea patriarhului Ioachim al III-lea către mitropolitul primat Calinic Miclescu care a fost analizată în Sfântul Sinod, s-a dat un memoriu-răspuns prin care au fost respinse toate învinuirile aduse şi s-a reafirmat dreptul de autocefalie al B.O.R. Acest răspuns a fost redactat de învăţatul Episcop Melchisedec Ştefănescu al Romanului, semnat de toţi membri Sfântului Sinod şi trimis la Constantinopol. Lucrurile au rămas blocate până la retragerea din scaun a patriarhului Ioachim al III-lea. Cu urmaşul său Ioachim al IV-lea s-au reluat demersurile pentru recunoaşterea autocefaliei.
Abordându-se un ton mai blând şi mai prudent s-au formulat cererile către Patriarhia Ecumenică pentru recunoaşterea autocefaliei însoţite şi de intervenţia ministrului de Culte, Dimitrie Sturza. După primirea scrisorilor, patriarhul ecumenic a convocat Sinodul Patriarhal pentru aprobarea celor solicitate de români. Aşa că, la 25 aprilie 1885 este trimis THOMOSUL de autocefalie însoţit de scrisorile protocolare către ministrul cultelor şi către mitropolitul din Bucureşti. Pe 1 mai 1885 se întruneşte Sfântul Sinod pentru a lua la cunoştinţă cele transmise de la Constantinopol. Dimitrie Sturza, ministrul cultelor a dat citire Thomosului patriarhal: ”Declarăm că Biserica Ortodoxă Română să fie şi să se zică şi să se recunoască de toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod având ca preşedinte pe mitropolitul Ungrovlahiei şi primat al României”… Pe 30 mai mitropolitul primat Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic o scrisoare de mulţumire pentru primirea Thomosului de autocefalie asigurându-l că B.O.R. va trage din această binecuvântare o nouă putere pentru îndeplinirea misiunii sale sfinte.
Prin acordarea Thomosului autocefaliei s-a împlinit pentru B.O.R un act de dreptate istorică. „Din fiică ea a devenit soră” iar Sfântul Sinod al Bisericii noastre „frate” cu celelalte sfinte sinoade. B.O.R. a devenit mai puternic integrată în lucrarea Universului Ortodox în Biserica Ecumenică sau Universală ca Biserică a poporului român, cu o identitate specifică.
Temeiul canonic al autocefaliei în Biserica Ortodoxă este în primul rând canonul 34 apostolic urmat de canoanele 35 şi 37 apostolic, canonul 8 al Sin. 3 ecumenic, canonul 28 al Sin. 4 ecumenic şi altele. Iată ce glăsuieşte canonul 34 apostolic: „Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să recunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe acesta drept căpetenie şi nimic mai însemnat să nu facă fără învoirea aceluia şi fiecare să facă numai cele ce se referă la eparhia lui şi la teritoriile de sub ascultarea ei. Dar nici acela (întâiul) să nu facă nimic fără învoirea tuturor. Căci numai aşa va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt.
Recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre în 1885 şi apoi Unirea cea Mare a tuturor provinciilor româneşti din 1918, a Basarabiei la 27 martie, a Bucovinei la 28 noiembrie şi a Transilvaniei la 1 decembrie, în timpul Regelui Ferdinand au dus în chip îndreptăţit şi firesc la ridicarea B.O.R la rang de Patriarhie şi înscăunarea primului Patriarh al României în persoana Dr. Miron Cristea la 1 noiembrie 1925.
La 4 februarie 1925 Sfântul Sinod al B.O.R. hotăra înfiinţarea Patriarhiei Române prin ridicarea Scaunului mitropolitan al Tării Româneşti la rangul de Scaun patriarhal. Concomitent, pe plan de Stat Guvernul român condus de I.C. Brătianu a adoptat Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei Române care a fost adoptată în Senat la 12 februarie iar în Camera Deputaţilor la 17 februarie, după care a fost promulgată oficial de Regele Ferdinand la 23 februarie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial.
La 12 martie 1925 Sfântul Sinod al B.O.R. trimitea tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale o Scrisoare irenică, comunicându-le ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie.
La 30 iulie 1925 Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea a emis Thomosul de recunoaştere a Patriarhiei Române iar la 20 septembrie a comunicat Bisericilor surori acest fapt.
La 27 septembrie 1925 în Catedrala Patriarhală din Bucureşti era înmânat Thomosul Patriarhal noului Patriarh Miron Cristea. La 29 octombrie 1925 Regele Ferdinand a emis la Sinaia Decretul regal nr. 2964 prin care Mitropolitul-Primat dr. Miron Cristea devenea primul Patriarh al României.
Duminică, 1 noiembrie 1925 într-o atmosferă festivă, bisericească şi naţională a avut loc învestirea şi înscăunarea Patriarhului Miron Cristea. Erau prezente delegaţiile Bisericilor Ortodoxe, membrii guvernului, ambasadorii statelor creştine la Bucureşti şi alte oficialităţi. Investirea a avut loc în Sala Tronului în prezenţa Familiei Regale. Regele a fost cel care a încredinţat cârjea patriarhală, apoi a urmat înscăunarea în Catedrală.
Acest act măreţ al înfiinţării Patriarhiei Române a fost o încununare a lucrării bisericeşti de veacuri din cadrul Ortodoxiei româneşti, un titlu de merit al Bisericii româneşti dobândit după secole întregi de rodnică activitate şi care reflectă, în acelaşi timp, prestigiul de care se bucură ortodoxia românească.
In răstimpul celor 85 de ani de patriarhat la cârma B.O.R. s-au perindat şase vrednici patriarhi: Miron Cristea, Nicodim Muntean, Justinian Marina, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu.
Al şaselea Patriarh Preafericitul Părinte Daniel Ciubotea, este după estimările tuturor analiştilor, culmea de izbânzi şi ridicare a B.O.R. la statutul de Biserică cu adevărat naţională şi de frunte în Ortodoxie.
Aniversarea acestor două evenimente din viaţa şi istoria BOR trebuie să constitue pentru fiecare dintre noi în calitate de membri sau mădulare vii ale acestei Biserici străvechi, de sorginte apostolică, şi cu atât mai mult, în calitate de purtători de har preoţesc, un memento de recunoştinţă şi mulţumire, în primul rând lui Dumnezeu care ne-a ocrotit şi ne-a păzit prin vitregiile istoriei şi, în acelaşi timp, de recunoştinţă înaintaşilor noştri vrednici care au fost la înălţimea chemării lor , stând de veghe şi lucrând cu osârdie la împlinirea misiunii lor.
In calitate de creştini ortodocşi şi de români autentici trebuie să privim viitorul omenirii cu speranţe luminoase, încrezători în ocrotirea şi asistenţa Mântuitorului Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt, având în acelaşi timp o responsabilitate covârşitoare.
„Inaintaşii noştri de la vlădică până la opincă trebuie să ne fie pildă vie…” şi noi să fim conştienţi că eforturile făcute de ei au realizat o Biserică şi un popor demn în conceptul popoarelor lumii şi că noi, la rândul nostru, vom fi pe măsura şi la înălţimea înaintaşilor noştri cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în slujba căruia se cuvine să ne punem întreaga slujire, Amin.
Pr. Emanuel Vasile Crainic
Mesajul Preasfintitului Episcop Mihail la Craciunul anului 2009
†MIHAIL
CU HARUL LUI DUMNEZEU
EPISCOP AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMANE A AUSTRALIEI SI NOII ZEELANDE
Preacucernicilor preoti si tuturor binecredinciosilor crestini din eparhia Noastra, har, pace, sanatate si intru toate bunavoire, cu prilejul Nasterii Domnului, Anului Nou si Bobotezei, iar de la Noi arhieresti si parintesti binecuvantari.
“Caci am vazut la Rasarit steaua Lui si am venit sa ne inchinam Lui” (Mt. 2,2)
Iubiti frati si surori in Domnul,
Sfantul Evanghelist Matei la inceputul Evangheliei pe care a scris-o, dovedeste pe de o parte ca Hristos Domnul s-a nascut din neamul regelui David si totodata arata plinirea proorociei Profetului Isaia care zice: “ Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor cheme numele Lui Emanuel, care se talcuieste: cu noi este Dumnezeu” (Mt. 1,23).
Dreptul Iosif incredintat de inger, implineste voia Domnului si “a facut asa precum i-a poruncit ingerul Domnului luand-o in grija sa, si “ fara sa fi cunoscut-o pe Ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul –Nascut, Caruia i-a pus numele Iisus” ( Mt. 1,25). Nasterea Domnului Hristos a avut loc in Betleemul Iudeii, iar magii, sau inteleptii vremurilor au venit de la Rasarit la Ierusalim calauziti de steaua cea luminoasa. “ Unde este regele iudeilor Cel ce s-a nascut”(Mt. 2,2) au intreba ei. Prin aceasta marturiseau credinta in Dumnezeu, Creatorul lumii, caci intelegeau ca “ Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. 18,2) si “al Domnului este pamantul si plinirea Lui” (Ps. 23,1) si “toate sunt slujitoare ale Celui ce le-a facut, implinind cuvantul Lui si ascultand de poruncile Lui” (Ps. 102,20). Prin semnele primite de la Dumnezeu, magii au inteles ca “La inceput era Cuvantul”(In. 1,1) iar dupa putin “Cuvantul trup s-a facut “( In.1,14) si prin aceasta a aratat ca S-a facut Om” ( Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea II, P.75). De aceea au venit ca sa I se inchine.
Pentru a afla cele despre Prunc au intrebat pe regele Irod. Acesta gandindu-se ca viata si pozitia sa ii sunt in pericol, a facut cercetari intreband pe invatatii Legii despre locul si nasterea lui Hristos. Astfel a aflat ca potrivit profetului Miheea (cap.5,2), Mesia trebuia sa se nasca in Betleem. Aceasta veste l-a determinat ca in rautatea sa, sa dea un edict pentru a ucide pe toti pruncii din Betleem si din imprejurimi, de 2 ani si mai mici, dupa timpul aflat de la magi, pentru a-L ucide si pe Pruncul Iisus. Pentru a-L proteja, ingerul Domnului se arata in vis lui Iosif si il indeamna sa salveze viata Pruncului, fugind in Egipt. Numai dupa moartea groaznica a lui Irod, Sfanta Familie condusa de inger vine in pamantul lui Israel, asezandu-se in partile Galileii, in orasul Nazaret.
Iubiti credinciosi si credincioase,
Magii desi nu au fost ajutati de Irod, calauziti de Stea L-au gasit pe Mesia si I s-au inchinat, oferindu-I daruri: aur, smirna si tamaie. Prin puterea credintei lor au inteles chemarea lui Dumnezeu. In acest sens, Sfantul Atanasie zice: “Numai cei care sunt in stare sa inteleaga Cuvantul lui Dumnezeu, pot fi facuti dumnezei dupa har. In capacitatea de a intelege cuvantul lui Dumnezeu se arata o capacitate de deschidere a lor pentru Dumnezeu, de comunicare cu Dumnezeu in mod spiritual”… “ caci au intelegere si libertate, cu care-L pot cunoaste si implini voia Lui”( Scrieri, parte II, p.72).
Motivul Intruparii si Nasterii lui Hristos este de a descoperi lumii pe Tatal, de a vesti si implini voia Sa, sa ne impace cu El si sa ne faca iarasi fii ai Sai preaiubiti. In Persoana lui Hristos, firea omeneasca este unita ipostatic cu firea dumnezeiasca iar voia omeneasca indumnezeita s-a supus intru toate voii dumnezeiesti, care conduce toate miscarile vointei omenesti. Astfel Intr-Insul pacat nu s-a aflat si de aceea constiinta Lui este netulburata de umbra pacatelor, este bland si bun, deoarece in toata viata pamanteasca El se simte in fata Tatalui curat si neprihanit, asa cum S-a aratat si in fata lumii, caci :”pacat n-a savarsit si viclenie in gura Lui nu s-a aflat” (IPetru 2,12) De aceea din faptura lui Hristos inca de la Nastere si pana la Moarte izvoraste cu o stralucire deosebita, lumina si iubirea, blandetea si bunatatea, rabdarea si statornicia, barbatia, smerenia si intelepciunea care indeamna atat pe cei din vremea Sa cat si pe noi cei de astazi sa-I contemplam viata si sa-I ascultam invatatura. In mijlocul ispitelor se arata senin. Prin sfintenia Sa ii sfinteste pe toti care il primesc cu bucurie si sinceritate. Prin iubirea Sa fata de Tatal se Intrupeaza ca sa ne ridice la comuniunea cu El. Printr-o adanca smerenie se coboara din inaltimea slavei Sale celei dumnezeiesti “ chip de rob luand” (Fil. 2,7) si accepta conditia umana cea mai umila: fiu al teslarului, nascut in ieslea dobitoacelor, urmarit de furia lui Irod, fara sa aibe unde sa isi plece capul. Astfel S-a identificat cu cei umili si saraci.
Si pentru ca noi prin Sfanta Taina a Botezului, toti ne-am “ imbracat in Hristos” suntem “fii ai lui Dumnezeu” si “impreuna mostenitori cu Fiul” ( Gal.3,26-29), in imparatia Tatalui ceresc. Si precum lumina stelei care invaluia chipul Pruncului nascut, a patruns in fiinta inteleptilor magi care I s-au inchinat, tot asa si noi astazi suntem calauziti de lumina invataturii Fiului lui Dumnezeu si formati dupa chipul Lui, caci Hristos salasluieste in Biserica si chipul Lui isi gaseste expresia in fiecare credincios ca membru al trupului lui Hristos.
De aceea este necesar ca fiecare dintre noi sa fim cuprinsi de virtutile crestine si sa cautam sa ne identificam cu Domnul Hristos; fiecare sa se roage cum s-a rugat Domnul, sa simta si sa cugete cum El a cugetat si a simtit, caci numai calea aratata de Domnul ii poate asigura cresterea in Hristos, pana la unirea si asemanarea cu El, la statura desavarsirii Lui.
Prin impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al lui Hristos la Sfanta Liturhie, devenim purtatori de Hristos si astfel plini de bucurie, luminati de stralucirea slavei Sale sa cantam ca si oastea cea cereasca la sarbatoarea Nasterii Domnului: “ slava intru cei de sus lui Dumnezeu, si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!” (Lc.2,14)
Preaiubiti frati in Domnul Hristos,
Impartasindu -va aceste adevaruri dumnezeiesti, sa ne bucuram de darul cel mare al Nasterii Fiului lui Dumnezeu in lume. Mesajul ingerilor si al magilor, completat de marturia pastorilor sa il ducem si noi semenilor nostri prin intermediul colindelor de Craciun. Totodata, sa aducem si noi ca daruri, Pruncului Iisus, credinta, smerenia si dragostea noastra, iar “Dumnezeul rabdarii si al mangaierii sa ne dea sa gandim la fel unii pentru altii in Hristos Iisus”(Rom.15,5).
Bucuria Nasterii Domnului si Anul Nou - 2010, sa ne aduca tuturor binecuvantare si bucurie, sanatate si multumire sufleteasca, pace si spor in tot lucrul cel bineplacut Lui. Sa mergem la biserica pentru a ne inchina Pruncului Sfant, precum au calatorit si magii si asa vom primi harul dumnezeiesc, vom asculta rugaciunile frumoase si cantarile dumnezeiesti care inalta inimile si sufletele noastre:
Hristos se naste, mariti-L
Hristos din ceruri intampinati-L
Hristos pe pamant, inaltati-va,
Cantati Domnului tot pamantul
Si cu veselie laudati-L popoare
Ca S-a preamarit.
(Catavasia I a Craciunului).
Va dorim tuturor un praznic indestulat si Noul An cu impliniri in viata fiecaruia si in familiile dumneavoastra, bucurandu-va de darurile primite de la Dumnezeu si de la cei dragi.
La multi ani!
Al vostru catre Domnul rugator,
†MIHAIL
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei si Noii Zeelande
CUVANT DE SUFLET
Sunt oameni pe care distanţa sau scurgerea timpului nu-i depărtează de casă, de ţară, ci dimpotrivă îi apropie, sufleteşte.
Intre aceşti oameni îi numărăm şi pe români, a căror popoare au supravieţuit în istorie tocmai pentru credinţa, dragostea, curajul şi naţionalismul lor.
Lucian Blaga, filozof român, avea o vorbă: orice ar fi, ţăranii ară mereu”.
De aceea mă aflu aici, ca ogorul sufletesc a neamului să nu rămână nearat, oriunde s-ar afla. Eu vă vorbesc, dar Iisus este cel ce zice: Nu voi veţi fi cei care veţi grăi, ci Duhul Sfânt va lucra prin voi”.
Cu această speranţă am fost trimis şi eu la lucru, atât de departe de ţară, dar tot la suflet de român sau orice creştin .
Ne adunam la biserică pentru că de aici porneşte ocrotirea şi binefacerea asupra noastră şi familiilor noastre.
De la Liturghie plecăm uşuraţi, împăcaţi şi mai curajoşi,deci pentru orice creştin liturghia devine o primă necesitate în viaţă.
Ne aflăm la mare depărtare de ţară dar vedem că oamenii îşi au bisericile lor, bat mereu clopotele ca să nu se aştearnă uitarea de la Dumnezeu.
Eu momentan, cer de la Dumnezeu harul de-a vedea şi înţelege starea sufletească a românilor, veniţi aici cu gând de prosperare şi emancipare.
Vom înălţa mereu rugăciuni de obşte pentru cele ce sunt bune si folositoare, pentru dobandirea de locuri de muncă, pentru sărbătorile onomastice la sărbătorile sfinţilor, pentru copilaşi sănătoşi şi numerosi, pentru succes în acţiunile de caritate, pentru cei căzuţi în necazuri şi suferinţe.
Ne vom ruga mereu să nu ne cuprindă păcatul disperării sau a indiferenţei faţă de cei bătrâni, pentru puterea de-a deveni răbdători, pentru curajul de-a crede că prezenţa la liturghie este poruncită de Dumnezeu: „Adu-ţi aminte de Ziua Domnului, şi o cinsteşte”. Mulţi oameni petrec oriunde timpul şi mai puţin în biserică de unde vine: „tot darul şi darea cea bună”.
Biserica lucrează în continuu spre tămăduirea sufletelor noastre prin slujbe, mărturisiri, deslegări, împărtăşiri, ungere cu mir, sfinţire cu Aghiasmă.
Biserica ne învaţă cum să aducem mulţumire şi ce înseamnă mulţumirea în viaţa noastră. Dumnezeu ne-a pus la îndemână Biserica cu toate mijloacele de izbăvire tocmai pentru că: „ nu vrea moartea păcătosului ci întoarcerea lui”.
Noi, avem datoria de-a nu lăsa Biserica să moară pentru că este instituţia sfântă ce patronează binecuvântarea peste toţi şi peste toate .
Aşadar, dumiriţi-vă cu toţii şi veniţi mereu la biserică unde cugetele noastre se limpezesc, viciile slăbesc, topindu-se, ca ceara de fgaţa focului.
Să sprijinim Biserica ca să fim cu toţii sprijiniţi, să ne apărăm credinţa şi tradiţiile ca să avem ce transmite şi noi urmaşilor, aşa cum înaintaşii ne-au transmis nouă.
Toate acestea le putem face numai dacă suntem sănătoşi iar sănătatea o putem păstra cu ajutorul lui Dumnezeu.
Preot Emanuel Crainic
|
