CUM SE CUVINE SA SLUJIM BISERICA

Dacă iubim Biserica, atunci cum poate fiecare dintre noi să îi slujească ? Şi, dacă ar fi să ne întrebăm: „Cum i-am slujit”, cu ce fapte ne lăudăm ?

Când întrebarea aceasta i-a fost pusă Sf.Ap.Pavel, voind să-şi apere autoritatea înaintea corintenilor a răspuns astfel: Mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele (2 Cor. 11,30). Aşadar, laudă în slăbiciunile noastre? Fără discuţie, conştientizarea smerită a slăbiciunilor noastre este folositoare pentru fiecare dintre noi, dar cum putem sluji Biserica astfel ? In acelaşi timp, Sf. Apostol insistă asupra răspunsului său şi explică: Căci, când sunt slab, atunci sunt tare (2 Cor.12,10).

Sigur, nu se găseşte aici nici un paradox, nici un joc de cuvinte, nici o contradicţie. Apostolul nu arată nici urmă de „imaginaţie” sau „glumă”. El scrie din adâncul inimii sale, dintr-o convingere adâncă. Înţelesul vorbelor sale este direct. El vorbeşte de Principiul de Viaţă Creştin.

Creştinismul răstoarnă conceptele uzuale dominante în lume, şi în particular conceptul de putere. Potrivit creştinismului, puterea este ceea ce îi „pare” lumii a fi neputinţa, ceea ce îi apare vederii ei mărginite ca fiind o slăbiciune vrednică de dispreţ. Puterea creştinilor este blândeţea. Blândeţea este legea vieţii şi faptei noi, sub a căror flamură Evanghelia a declarat război lumii: Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plâng.Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor moşteni pământul. Cel sărac cu duhul, cel ce plânge, cel blând - nu sunt aceştia plini de slăbiciuni în înţelegerea obişnuită a oamenilor ?

Da, „ în lume”, fără Hristos, fără credinţă, în afara Bisericii şi a creştinismului, o persoamnă nu poate folosi blândeţea şi sărăcia duhovnicească (smerenia) împotriva forţei, împotriva a tot ce are putere şi autoritate în lume; nici nu se poate opune mândrei puteri a voinţei, adesea brutală, dură şi aspră. Nu poate sta împotriva puterii fizice, a puterii forţei brute; nici împotriva puterii unei minţi inteligente şi rafinate sau a puterii unei majorităţi simple.

Dar, Cel de Care proorocul a zis Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42,3),Cel ce Şi-a adus ascultarea, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce: El Domnul nostru, a declarat chiar înaintea patimilor sale pe Cruce, Indrăzniţi, Eu am biruit lumea.

Blândele virtuţi creştine sunt o putere tare în lumea lui Dumnezeu- ele sunt o arteră prin care puterea lui Dumnezeu pogoară în lume. Pentru a înţelege aceasta, trebuie să tragem valul de pe perspectiva noastră asupra lumii. Un val şade de obicei în faţa ochiului minţii noastre care ne deschide perspectiva veşniciei, cu credinţa în nemurirea sufletului nostru, cu credinţa în Dumnezeu, cu credinţa în împărăţia strălucitoare a vieţii veşnice.

In faţa vieţii veşnice, conceptele sunt cu desăvârşire schimbate: mult din ceea ce este măreţ devine fără importanţă, şi neânsemnatul devine măreţ. Cel ce crede şi priveşte Impărăţia lui Dumnezeu cu ochii duhovniceşti este ca un uriaş al cărui cap atinge cerurile. Cine are forţa îndeajuns pentru a-l doborî ? Îi pot omorî trupul, dar nu îi pot ucide sufletul şi duhul. Cuvintele Sf. Pavel pot fi aplicate unor astfel de uriaşi duhovniceşti: căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o alta făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul Nostru. (Rom. 8,38-39). Aici se găseşte un simţământ autentic al puterii sale, pe care Apostolul îl exprimă în cuvintele: Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră (Rom. 15,1).

Şi astfel două legi contradictorii ale vieţii stau una împotriva celeilalte, două împărăţii: împărăţia celui blând şi împărăţia celui puternic. Impărăţia celui blând este silită să poarte război împotriva împărăţiei puterii, aflându-se în mijlocul acesteia şi fiind încercuită de împărăţia puterii şi a forţei.

Lupta este continuă. Este greu pentru Biserică. Nu e surprinzător că puterile omeneşti ale Bisericii slăbesc înspre sfârşitul luptei. Dar sfârşitul a fost scris dinainte în cer: biruinţa este de partea împărăţiei celui blând. Şi nu ar trebui să se întâmple astfel după legile logicii ? Pentru că, iată Biserica s-a împotrivit împărăţiei lumii vreme de două milenii, până acum. Dacă blândeţea nu era o putere, atunci cum ar fi putut ea supravieţui în luptă, chiar şi pentru cel mai scurt timp ? totuşi, vin momente în istoria bisericii când puterile ei, expuse vederii populare, slăbesc în luptă. De ce ? Se întâmplă aceasta deoarece armele blânde ale creştinilor se dovedesc a fi nefolositoare sau insuficiente ? Nu ! Aceasta se întâmplă când, sub influenţa descurajării şi a slăbiciunii în credinţă, cei ce slujesc Biserica îşi uită armamentul autentic şi adoptă unul străin. Lumea răului îşi impune propriile arme asupra lor . putere lumească, forţa, înşelarea. Dacă cei ce slujesc Biserica cad pradă cursei, se slăbesc pe sine şi îi aduc ei suferinţe lăuntrice. Istoria ne dă suficiente exemple de acest fel.

Lumea se strecoară în Biserică chiar prin metode mai simple: pasiunile omeneşti, dragostea de sine, ambiţia, iubirea pentru întâietate, stăruinţa în voia proprie. Lumea celor mândri se strecoară cu dorinţa de a-şi supune Biserica propriilor planuri, de a o face un instrument politic, naţional, chiar părtinitor. Se strecoară făcând pe placul slăbiciunilor cărnii noastre, prin înlocuirea virtuţilor autentice ce cele înşelătoare; într-un cuvânt, cu sprijinul acelor mijloace puternice şi otrăvitoare care sunt numite duhul linguşirii.

Din firea Ei, Biserica este blândă şi este uşor a o insulta. Dacă citim cu atenţie istoria Bisericii, putem vedea cât de mulţi au insultat-o dinlăuntrul Ei, pătrunzând în însăşi inima Ei şi astfel cu atât mai dureros rănindu-o. Dar este insuficient să spunem că au existat împotrivitori.

Este cu mult mai trist că aşa-numita istorie ştiinţifică atribuie faptele acestor împotrivitori Bisericii, dând vina pe Ea şi hulindu-o pentru aceste fapte.

Mai nou gândurile şi speranţele noastre se îndreaptă către Biserica Ortodoxă Română, din străinătate, care creşte numeric, în ultimul timp. Cineva spunea că aceasta este o adunătură ciudată de români ortodocşi, împrăştiaţi în toate colţurile pământului. Oare, ce fel de forţă socială reprezintă aceasta ? Dacă ramuri mai puternice numeric, material şi moral, ale creştinismului istoric, se împotrivesc cu greu puterilor acestei lumi, ce să credem despre Biserica noastră? Răspunsul ar fi că,puterea bisericii nu se găseşte în NUMĂR. Mai degrabă, trebuie să ne îngrijim a păstra puterea duhovnicească a stării lăuntrice, care la poporul nostru încă mai poate face minuni.

Desigur, forma cea mai desăvârşită de slujire a Bisericii, este de a ne dărui pe deplin, pentru întreaga viaţă ca păstor sau într-o altă viaţă de slujire, apropiată păstoririi. Dar nu trebuie să socotim că doar cei hirotoniţi ai Bisericii sunt chemaţi să-i fie oşteni, iar ceilalţi sunt observatori – unii aprobatori, alţii critici. Fiecare dintre noi are un loc în rândurile ostaşilor lui Hristos, şi formele de participare în biserică sunt variate. Apostolul scrie. Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână(1 Cor. 7,20). Transpunând acest citat în concepte contemporane, putem zice că nu există o profesie cinstită, constructivă şi o poziţie socială în care o persoană bună să nu poată contribui într-un moment sau altul cu dania sa la Biserică. Priviţi cum roadele înaltei educaţii păgâne au fost folosite în avantajul lor de către marii Trei Ierarhi. Ce moştenire de preţ au lăsat ei Bisericii!

Biserica este blândă. Din această pricină, Ea are nevoie de protecţie şi siguranţă. Numai acestea pot fi mijloacele bune pentru a o apăra. In trecut, Bisericile au avut apărători exteriori: un sistem guvernamental, împăraţi sau regi; ceea ce n-a însemnat foarte mult, dar a fost ceva. Vremurile s-au schimbat. Acum grija Bisericii este încredinţată de Domnul, norodului Bisericii, prin urmare fiecărui credincios. Cu aceasta ne întoarcem la vremurile creştinismului primar. Vremurile noastre cheamă la o „susţinere a Bisericii” jertfitoare, statornică, conştientă, de către fiecare, cu aptitudinile şi mijloacele sale. Oricum, principala putere a slujirii nu stă în cunoaştere, abilităţi sau chemări. Puterea de bază stă în „ slăbiciunile” prin care puterea lui Hristos vine să se sălăşluiască. Stă în trăirea noastră după legea Evangheliei, potrivit legii Bisericii.

Cum putem face aceasta în mod practic suntem invitaţi de către pildele desăvârşite ale sfinţilor mucenici şi asceţi; este dovedit şi de mănăstirile ortodoxe, măreaţa Putna şi toate perlele ortodoxiei româneşti, de pe întreg pământul ţării noastre sau chiar din străinătate. Dar, nu numai trecutul, ne înalţă pe noi, putem privi şi în prezent când noile mănăstiri, mâna de comunităţi monahale modeste dar eficace, a Bisericii noastre, precum şi cele din diaspora, se dăruie legii blândeţii şi ascultării, fiind pilde de credinţă şi jertfă, pentru neam.

Despre ei putem spune cu dreptate împreună cu Apostolul: Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam ; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos a lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ve nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Cor. 1, 26-28). Viaţa plină de nevoinţe, tăcută, blândă, a mănăstirii răspândeşte o asemenea influenţă binefăcătoare şi diversă cu mult peste limitele-i pământeşti.

Cei ce gândesc că rugăciunea, postul, cumpătarea, nevoinţa ascetică şi lupta cu patimile se fac doar cu scopul mântuirii personale, ascunzând astfel un duh subtil al egoismului, se înşală grav. Mai degrabă, lupta lăuntrică asupra sinelui este o investiţie în Biserică. Aceasta este o adunare a puterilor Bisericii, o colectare a bogăţiei Bisericii, care nu constă în numărul de persoane, în clădiri bisericeşti mari şi opulente, în coruri răsunătoare, nici măcar în statistici impresionante privind filantropia – ci mai degrabă în viaţa morală a membrilor.

O persoană trebuie să slujească Biserica ca pe unul Trupul lui Hristos, un organism unic, o substanţă unică. Personalitatea fiecăruia este ţarina care îi este încredinţată pentru a o lucra, a o curăţa, şi a o face să rodească. Lucrând asupra noastră, lucrăm pentru întreg, pentru toată Biserica, pentru Capul Ei, altruistul Mântuitor. Lăsând ţarina în paragină, neglijându-o, abandonându-o, ne facem rău nu numai nouă înşine, ci şi Bisericii. Deci, neagonisind pentru sufletul nostru, risipim ceea ce aparţine Bisericii.

Slujirea noastră către Biserică constă în aceasta : ca prin viaţa noastră creştină, duhul valorilor Evangheliei să se reverse în viaţa lumii, făcând astfel de ruşine vrăjmaşii Bisericii. In calităţile noastre individuale zace făgăduiala unităţii lăuntrice a Bisericii ca un întreg şi a parohiei în particular; de aici vine înţelegerea reciprocă, ascultarea, unanimitatea în ţeluri,lucrările prieteneşti pentru slava lui Dumnezeu şi mărirea Bisericii. Astfel, o atmosferă cu desăvârşire unică se sălăşluieşte în Biserică. Intr-o astfel de atmosferă o persoană simte că se găseşte într-o lume aparte, care dă odihnă, bucurie şi înoire.

Prin urmare, la întrebarea despre cum putem sluji Biserica, răspunsul este, prin ascultare activă către Ea. Ascultarea activă înseamnă o viaţă după rânduielile Bisericii, respectarea legilor morale, râvna la slujbe, rugăciune acasă. Atunci putem spune, în general, că avem bucuria apartenenţei la Biserica Ortodoxă Română, ca mărturisitoare a credinţei, vestitoare a dreptăţii şi Mama, întru toate, a Neamului Românesc.

Preot Emanuel Crainic